duminică, 3 martie 2013

Recenzie: Albastru de Safir ~ Culorile Dragostei #2 de Kerstin Gier

„Fiecare epocă este un sfinx care se surpă-n abis de îndată ce i-a fost descifrată enigma.”

   Doamne, Doamne, Kerstin Gier, cum ai putut ține seria asta ascunsă de mine atâția ani?! Autoarea a fost mai profundă, revărsând spre noi mai multe sentimente și trăiri ale lui Gwendolyn.

„Și, pentru a doua oară în acea zi, inima mea – varianta ei fantomatică, aceea care, de-atâta speranță, reînviase – se prăbuși în abis și se izbi de fundul prăpastiei, dezintegrăndu-se în mii de așchii minuscule.”

   Cartea debutează exact din punctul din care s-a terminat prima. Aș putea spune unul pe care îl așteptam de muuuult :))

   Xemerius și Gideon sunt sarea și piperul seriei ăsteia. Gideon răstoarnă lucrurile în ultimul moment, iar Xemerius e mereu prezent, ca o crudă realitate fictivă -știuuuuu că sună aiurea, mulțumesc frumos- care îți toarnă mereu pe față adevărul.

   Leslie mi s-a părut că își pierde un pic din sclipiciul primului volum, dar Gwendolyn Sheperd nu pierde vremea niciodată cu chestii normale și astfel autoarea nu îți permite să simți lipsa nimănui.

   Călătoriile în timp continuă, care mai de care mai palpitante și mai... periculoase? Gwen și Gideon se confruntă cu trecutul -la propriu- și cu ceea ce oferă el...

„Putem vedea cum cade de pe masă o ceașcă
și se face țândări, dar nu vom vedea niciodată ceașca
adunăndu-se la loc și sărind înapoi pe masă.
Acest progres al dezordinii materiei sau entopie
Deosebește trecutul de viitor și dă, astfel, timpului o direcție.”

   Mi-a plăcut că Gwen nu i-a cedat lui Gideon până în ultimul moment :o3 Nu l-a lăsat să o facă sclava lui, ca și Charlotte.

”- Eu m-am referit la verişoara mea Sofa, nu la verişoara mea Charlotte, am replicat eu. Vă asigur că… ăăă… că vă veţi distra mult mai bine cu Sofa decât cu Charlotte. Poate că Sofa nu e chiar aş a graţioasă, dar e mai delicată, are mai mult şarm şi un caracter mult mai plăcut.”

   Și din nou, autoarea a fost foarte realistă. Gwendolyn nu a fost genul ăla de eroină de gheață, despre care cred că știți și voi la fel ca mine că nu există. Toți cedează, chiar dacă se îmbărbătează șapte ore. Aș putea spune că atunci când te stresezi cu asta ești mai puțin pregătit de apariția persoanei respective. Sentimentele dintre Gwendolyn și Gideon au fost naturale, de parcă însăși Kerstin ar fi fost îndrăgostită de Gideon.

Ia să vedem, știți cine din Cercul Celor Doisprezece este Safirul? :)
Gwendolyn e Rubinul. Gideon e Diamantul.

Dacă ar fi din seria asta să aleg cel mai prost volum, acela ar fi volumul 4. 
Și seria e trilogie.


6 comentarii:

  1. Interesantă recenzia dar eu nu vreau alte cărți deocamdată. Sunt plină de necitite. -.-

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asta merita o gramada! E CLAR printre favoritele mele!

      Ștergere
  2. Am citit toate trei cărțile și, la fel ca tine, urăsc cea de-a 4 carte. WHYYY! WE NEEDZ MOAR!! Seriously! Sunt foarte frumoase cărțile. Și vreau mai mult! Și nu pot să citesc nimic din cauza lipsei lor...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am recitit-o pe a treia de vreo 2 doua ori:)) Fiecare cu nebuneala lui:))

      Ștergere
  3. Le am in format e-book, si mi-a promis o colega ca mi le imprumuta in paperback, ca sa nu-mi stric eu ochisorii pe laptop :D Si serios ca ma apuc de seria asta imediat ce termin Insurgent, Viata lui Pi, Fata de hartie, Evernight si Secretele micutelor mincionase 3 volume. Habar n-aveam ca virgula! Culorile dragostei e o seria asa interesanta ;;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. FOARTE interesantă, hai să nu subestimăm:))

      Ștergere